Pestera Ratei

 (Eco-Carst, Nr. 3, Soc. Rom. de Carst. şi Speo., Buc., 2002).

 

Abstract

Cuvinte cheie

Cuvant inainte

Introducere

Localizare si acces

Istoricul cercetarilor

Geologia perimetrului

Descrierea pesterii

Consideratii hidrologice

Speleogeneza

Vizitarea pesterii

Bibliografie


ABSTRACT

      The Ratei cave is positioned, in the south of Leaota Mountains, on the very border of these with Bucegi Mountains, on the right side of Ialomita river. Ratei is a complex network, that requires several trips before getting thoroughly acquainted with, and even cavers having performed several visits may get lost when trying to reach the remote large chambers at the end of the cave. Nor the amount, neither the variety of speleothems (that are scarce and common) is what impresses in Ratei cave, but its erosional and dissolution morphology. The cave is developed in Late Jurassic deposits consist of both massif and thickly layered, white grayish and red limestone. At the cave entrance there is a installation for tapping the underground stream course. The water is calcium and sodium bicarbonate type, with about 600 mg/l TDS, the discharge range between 60 and 140 l/s. Ratei cave was formed by water enlarging a system of post-Albian cracks. Considering relative elevations, three distinct levels may be separated within the cave. The speleogenetic process included several underground stream piracies and diversions. The cave is still liable to undergo an active evolution, as a consequence of the fact that the present-day outlet is situated 32 m above the base level of Ratei brook.

CUVINTE CHEIE

      activ, calcită flotantă, captare, contact geologic, dezobstrucţie, diaclază, difluenţă, etiaj, fliş, fosil, gips, gur, laminor, marmită, meandru, molasă, nivel de bază, nivel de eroziune, pierdere difuză, pilier, ponor, resurgenţă, septe de coroziune, sifon, silex, sorb, talveg, tavan plan orizontal, trasor, treaptă antitetică, tunel de presiune.

CUVÂNT ÎNAINTE

      Când am scris acest articol despre peştera Rătei, cu ceva timp în urmă, i-am dat un caracter pe de-a-ntregul descriptiv, negândindu-mă prea mult la latura romantică şi la ce a însemnat de-a lungul anilor peştera Rătei pentru mine şi pentru clubul de speologie Focul Viu. Atunci, din anumite motive, independente de voinţa mea, articolul nu a văzut lumina tiparului. Acum, având ocazia să rescriu articolul pentru revista Eco Carst, mi-am spus că o mică introducere mai romanţată, înainte de a prezenta puzderia de cifre şi informaţii de tot felul, nu are cum să strice.

      Această peşteră, atât de dragă sufletelor noastre, a fost ca un uriaş creuzet în care s-au format generaţii după generaţii de tineri entuziaşti şi frumoşi, călindu-se şi descoperind plini de uimire şi încântare, minunile unei lumi pentru mulţi interzisă. A fost şi încă va fii, ca o poartă deschisă către frumuseţile nebănuite şi atât de bine ascunse ale zeiţei mame, pământul.

      Circuitul care de obicei se parcurge vizitând peştera şi care de atâtea ori ne-a purtat paşii prin întuneric poate fi asemuit cu caruselul periplului prin viaţă, plecând de la plămădirea din pământ şi până la reîntoarcerea în acelaşi atât de răbdător pământ.

      Râul ce străbate peştera, ca un şuvoi de apă vie ne conduce paşii prin coridoare şi săli ale căror minunăţii par desprinse din poveştile cu zâne ale copilăriei şi ale căror denumiri, uneori exotice, amintesc de Marianele tinereţilor şi viselor noastre şi ale predecesorilor noştrii.

      Descoperind universul nebănuit al peşterii, descoperim universul mult mai complex din interiorul nostru şi dacă după toţi anii aceştia de scormonit prin tenebre am reuşit să înfrângem şi întunericul din noi şi să devenim mai buni, câştigul este imens şi a meritat cu prisosinţă efortul nemăsurat pe care l-am făcut şi poate aceasta ne este singura şi de nepreţuit răsplată.

INTRODUCERE

      Fiind poziţionată în sudul M-ţilor Leaota, pe partea dreaptă a râului Ialomiţa, peştera Rătei favorizează accesul relativ uşor al speologilor bucureşteni care pot ajunge în zona intrării chiar în excursii de week-end. Din acest motiv, dar nu numai, peştera a fost folosită, de către clubul de speologie Focul Viu ca peşteră şcoală. Galeriile peşterii formează o reţea complexă a cărei cunoaştere necesită câteva vizite inainte de a deveni cât de cât familiară şi chiar speologi care au făcut deja câteva intrări se pot rătăci încercând să atingă marile săli din fundul peşterii sau chiar pot avea dificultaţi majore de orientare, la ieşire. Peştera Rătei, deşi poate fi considerată o peşteră mare, nu impresionează prin abundenţa speleotemelor, care sunt mai degrabă comune şi puţine, vizitatorul avizat rămânând impresionat de morfologia spectaculoasă, generată atât de formele de coroziune cât şi de cele de eroziune.

LOCALIZARE ŞI ACCES

      Peştera Rătei este localizată in M-ţii Leaota, deşi foarte aproape de limita acestora cu M-ţii Bucegi, râul Ialomiţa separând cele două masive muntoase exact în această regiune. Oricum valea Răteiului, unde se află peştera şi geamăna ei într-ale toponimei, valea Brăteiului, ce se află imediat la nord, apar pe mai toate hărţile turistice cu M-ţii Bucegi.

      Accesul cel mai uşor se realizează dinspre sud, prin Pietroşiţa, unde se poate ajunge cu trenul sau cu maşina, continundu-se apoi pe DN 71, care uneşte Pietroşiţa şi Sinaia. După cca. 8 Km, în dreptul satului Pucheni, se ajunge le confluenţa Ialomiţei cu Ialomicioara.

      În acest loc, o şosea asfaltată, se ramifică spre stânga, urmând valea Ialomiţei şi mergând spre marea carieră de calcare de la Lespezi (carieră ce furnizează materia primă pentru fabrica de ciment de la Fieni). După alţi 8 Km, pe drumul asfaltat, ce duce la carieră, după ce se lasă în dreapta intersecţia spre Tabăra Cerbu şi Dobreşti, se traversează valea înspumată a Răteiului. Pentru călătorul care merge pe jos, acesta este momentul în care sporindu-şi atenţia, după încă 150 m, pe stănga, trebuie să urmeze o potecă ce se desprinde din drumul asfaltat şi urcă voiniceşte, de-a lungul ţevii care transportă apa captată chiar din peşteră. Această potecă prin pădure, se urmează 10-15 minute până ce dă în drumul forestier din porţiunea inferioară a văii Răteiului. Pe acest drum forestier se poate ajunge şi cu maşina, direct din drumul asfaltat de pe valea Ialomiţei. Se continuă deplasarea pe drumul forestier, spre stânga, şi după încă 1 Km, pe dreapta de data aceasta, apare o potecă bine întreţinută de către cei care au in grijă captarea de apă, potecă ce după încă 5 minute conduce chiar la gura peşterii.

Schita de localizare: aici

ISTORICUL CERCETĂRILOR

      Cunoscută încă din Sec. XIX, resurgenţa Răteiului, numită Izvorul Răteiului, a fost captată în 1909, pentru nevoile localiăţilor din aval, lucrările fiind coordonate de T. H. Ionescu şi D. Cair. Cu acea ocazie, o placă memorială, gravată în marmură, în onoarea regelui Carol I a fost plasată pe peretele din dreapta intrării. Placa, deşi pomenea de unul din marii regi ai României, a rezistat în timpul comunismului, datorită izolării ei în creierul munţilor, dispărând totuşi, în mod misterios, probabil furată, după revoluţie, prin 1994-95.

      În 1956, T. Orghidan şi Margareta Dumitrescu, explorează, cartează şi colectează faună în zona vestibulară a peşterii, situată în aval de sifoanele care barau trecerea. Harta întocmită cu acest prilej prezintă doar 146 m de galerii.

      În 1969, unul dintre cei mai remarcabili geologi ai României, Dan Patrulius, realizând cercetări geologice în zonă, este primul care semnalează posibila existentă a unei mari peşteri, raportându-se la amploarea zonei carstice din regiune.

      În primăvara şi apoi în toamna anului 1970, membrii clubului de speologie Focul Viu, decid să întreprindă primele cercetări, la sugestia lui Dan Patrulius. Reuşind să pătrundă în reţeaua activă a peşterii, descoperă şi două importante sectoare fosile. Explorările pentru vreo 2 Km de peşteră au necesitat un bivuac subteran de 3 zile.

      În 1971, un pasaj fosil, care scurt circuitează zona sifoanelor de la intrare a fost descoperit. Intrare în peşteră devenind mult mai facilă, explorarea, cartarea şi observaţiile ştiinţifice sau derulat mult mai rapid, pentru 5160 m de galerii, avînd ca rezultat publicarea unui studiu ştiinţific complex (Povară et. al, 1973). Pe lângă informaţii privind morfologia, hidrologia şi sedimentologia peşterii, acest studiu, propune de asemenea, un interesant model genetic al cavităţii. Harta realizată atunci seamănă destul de mult cu harta care însoţeşte acest articol, aceasta din urmă fiind şi cea mai recentă şi completă, deosebirile majore constând din lipsa pe harta din 1973 a sălilor mari din capătul peşterii, care au fost descoperite ulterior şi din nerealizarea joncţiunii dintr Sala Mare şi Sala Nisipurilor.

      La începutul anilor '80, Clubul Focul Viu, întreprinde o nouă şi susţinută campanie de explorare şi recartare a peşterii, realizându-se în cele din urmă harta peşterii, la scara 1: 200, hartă care, după micşorare, a căpătat forma finală, şi evident, însoţeşte acest articol. Trebuie menţionat că marea majoritate a parcursului subteran a fost cartat cu busola minieră, având un grad ridicat de precizie.

GEOLOGIA PERIMETRULUI

      În zona peşterii poate fi identificată următoarea succesiune geologică:

      Peste fundamentul cristalin reprezentat de seria de Leaota, metamorfozată în faciesul şisturilor verzi, repauzează depozitele Bajocian-Calloviene, formate din gresii cuarţoase, marne, calcare şi radiolarite.

      Depozitele Jurasicului superior sunt formate din calcare masive sau stratificate, de culoare alb cenuşie sau roşcate. În astfel de depozite este formată şi peştera Rătei. În sudul M-ţilor Bucegi, la baza Jurasicului superior, pe o grosime de câţiva metri se dezvoltă silexuri de culoare cenuşie, funcţionând ca un orizont stratigrafic reper. Astfel de formaţiuni sunt de obicei greu de identificat, excepţie făcând suprafeţele corodate carstic (de altfel astfel de formaţiuni cu silexuri sunt întâlnite destul de frecvent în peştera Rătei).

      Succesiunea stratigrafică se continuă cu depozitele Apţianului, constituite din formaţiuni grezoase de fliş, cunoscute în regiune ca breccia de Raciu. Aceasta este relativ bine dezvoltată în partea sudică a M-ţilor Bucegi şi este alcătuită din elemente de calcare alb gălbui, în proporţie de 85% şi şisturi sericito-cloritoase aparţinând seriei de Leaota.

      Breccia de Raciu apare ca un orizont ce se dezvoltă la baza conglomeratelor de Bucegi, de vârstă Albiană. Conglomeratele de Bucegi sunt poligene având o matrice grezoasă şi conţin galeţi de roci mezozoice (mai ales calcare) şi şisturi cristaline. Atât ca litofacies cât şi ca geneză şi poziţie depozitele albiene reprezintă o formaţiune de molasă.

DESCRIEREA PEŞTERII

La intrarea în peşteră există o instalaţie de captare a cursului subteran, destul de elaborată, care printre altele este echipată şi cu un baraj şi un stăvilar, construite în interiorul peşterii. De asemenea exista o poartă metalică, care este în permanenţă închisă cu lacăt. De aceea vizitele în peşteră sunt dificil sau imposibil de organizat, sistemul de închidere fiind aproape impenetrabil.

Parcursul subteran, de-a lungul râului subteran care vuieşte impresionant în zona intrării, devine foarte repede impracticabil (dupa 40 m), fiind blocat de doua sifoane. Din fericire, există un pasaj fosil destul de labirintic şi îngust, situat imediat în dreapta intrării, care scurt circuitează zona inundată. Acest pasaj este denumit Galeria de Incendiu şi reîntâlneşte râul subteran dupa 150 m. Urmând cursul subteran în amonte, parcurgem o galerie frumoasă, spaţioasă, curată, fără obstacole majore. Această galerie, care conferă accesul spre inima peşterii are o morfologie specifică generată de formele de coroziune şi eroziune: septe, linguriţe, marmite de podea şi chiar de perete. Dupa încă 100 m în amonte apare un important afluent de dreapta. Acest afluent peate fi urmat, pe o diaclază îngustă, pe vreo câteva zeci de metrii, până la Sifonul 3.

Revenind la galeria principală, se continua parcurgerea acesteia în amonte pentru înca 250-300 m până la Sifonul 4, care obturează întreaga secţiune a galeriei. Parcursul se continuă spre dreapta şi în sus, pe o galerie fosilă şi îngustă care după 100 m ajunge în zona Săliţei de Popas. Situată la 4 m deasupra galeriei pe care am venit, Săliţa de Popas nu este neapărat uşor de găsit, dar odată ajunşi în ea suntem în punctul cheie al peşterii, gata să parcurgem faimosul circuit subteran al peşterii Rătei. Este de preferat să urmăm circuitul în sens orar prin Confluenţa Seacă, Galeria Dreaptă, Galeria Nouă, Marele Labirint, Galeria cu Argile şi apoi străbătând Galeria cu Meandre spre aval, înapoi la Săliţa de Popas.

Pornind din Săliţa de Popas spre SE, foarte curând, după vreo 40 m ajungem la Confluenţa Seacă. În acest punct se desfac două galerii importante: drept înainte Galeria cu Gururi, iar la dreapta Galeria Dreaptă. Galeria cu Gururi este o galerie spaţioasă, având doi pileri de-a lungul ei. Este destul de concreţionată, pe o anumită porţiune a ei, fiind una din puţinele galerii concreţionate ale peşterii, având formaţiuni de tot felul, printre care şi gururi, unele seci dar şi cu apă. Galeria cu Gururi se termină în fund de sac, terminusul fiind situat undeva deasupra intrării în peşteră, desigur necomunicând în nici un fel cu exteriorul.

Revenind la Confluenţa Seacă, se urmează de data aceasta galeria ce se dezvoltă spre vest, care este denumită Galeria Dreaptă. Această galerie conferă un acces deosebit de facil, neavând nici un fel de obstacol, spre Galeria cu Cascade, care după cum îi spune şi numele, este o galerie activă, deosebit de spectaculoasă, datorită cascadelor şi al debitului impresionant. În aval, Galeria cu Cascade se termină într-un sifon îngust dar accesibil pentru scafandrul autonom. (Toate sifoanele peşterii au fost plonjate în 1983 de către Şerban Sârbu, din nefericire dovedindu-se prea strâmte pentru a putea fi penetrate, pe mai mult de câţiva metrii). În amonte Galeria cu Cascade se termină în Sifonul 5.

La 60 m înainte de Sifonul 5 apare o zonă umedă, cu abundente picurări din tavan. Suntem în zona unei formaţiuni stalagmitice cu o structură complexă, având mai degrabă caracterul unui dom, decât a unei scurgeri parietale, numită Meduza. Pe partea ei accesibilă, Meduza se suie pe vreo 10 m, până în tavanul galeriei, unde apare, destul de îngustă şi greu de identificat, intrarea în Galeria Nouă.

Prima parte a Galeriei Noi este interesantă dar şi foarte solicitantă din punc de vedere fizic, fiind destul de greu de parcurs, datorită faptului că este foarte îngustă şi puternic ascendentă, dezvoltată în întregime în conglomerate de Bucegi. Acest pasaj incomod, care se parcurge pe brângi, cu sudoarea şiroind şi intrându-ţi în ochi se termină în zona numită Portiţa, când coatele şi genunchii sunt deja învineţite, dar şi condiţiile de înaintare se îmbunătăţesc simţitor. La Portiţă se observă contactul geologic dintre conglomerate şi calcare iar galeria devine largă, primitoare, fără obstacole majore, în afară de o Diaclază, care totuşi nu pune probleme deosebite. Pe alocuri pereţii Galeriei Noi sunt căptuşiţi cu gips care apare maclat "creastă de cocoş".

Galeria Nouă se parcurge încă vreo 3-400 m de la Diaclază, până când debuşează în tavanul unei săli destul de mari şi impresionante, puternic descendentă, care în partea ei inferioară interceptează un curs activ. Suntem în Sala cu Prăbuşiri, de unde coborând cam două treimi din diferenţa de nivel dintre partea superioară a sălii şi cursul activ aflat la baza sălii, undeva în peretele stâng al acesteia, sub nişte prăbuşiri, se afle intrarea care conferă accesul spre Sala Titanilor. Această intrare este foarte îngustă, practic o "gaură de şoarece", şi a fost descoperită prin dezobstrucţie.

Sala Titanilor, este cea mai mare sală a peşterii, având un aspect haotic cu numeroase blocuri gigantice prăbuşite din tavan. Cursul activ din Sala cu Prăbuşiri se regăseşte şi în această sală şi este accesibil pe întregul parcurs în amonte, până la capătul sălii. Suntem aici la +64 m de la intrare, de altfel şi cea mai mare denivelare a peşterii. În Sala Titanilor se găsesc destule oase fosile, unele chiar de Ursus Spelaeus, care ne fac să bănuim o fostă intrare, situată cumva în accest capăt de peşteră, accesul animalelor prin intrarea actuală fiind greu de presupus.

Revenind în Galeria Nouă, la cca. 100 m de la Sala cu Prăbuşiri, se deschide spre nord intrarea în Marele Labirint. Acest loc este uşor de identificat datorită numeroaselor septe de coroziune care atârnă de tavan. Labirintul este puternic descendent şi căptuşit cu argilă foarte alunecoasă, ceea ce în mod evident face parcursul în jos, mult mai uşor decât la urcare şi în cele din urmă explică de ce această direcţie de a percurge circuitul este de cele mai multe ori aleasă. Galeria capătă pe parcurs aspect de topogan, dar în general urmănd linia de cea mai mare pantă, dupa 25 m diferenţă de nivel, de la intrarea în Labirint se ajunge la o "gaură de şoarece" numită Răzuitoarea care permite accesul în Galeria cu Argilă. Aceasta are aspect de diaclază înclinată la 60o şidestul de îngustă fiind de asemenea căptuşită cu argilă şi se urmează spre est, pe vreo 200 m, până la prima intersecţie de galerii, unde spre NW se deschide intrarea în Galeria Marianne, iar spre dreapta, cumva spre est, se contină accesul spre Galeria cu Meandre.

Galeria Marianne este o galerie cu o personalitate distinctă, având tavan plan orizontal şi aspect general de laminor, cu înălţimi modeste, rareori permiţând ridicarea în picioare. Pe parcursul galeriei se întâlnesc rare bazine cu calcită flotantă, dar mai ales culcuşuri şi oseminte de Ursus Spelaeus, dar şi fragmente de oase aparţinând şi altor mamifere. La capătul acestei galerii, după o zonă haotică constituită din Sala Nisipurilor şi Sala Joncţiunii, trecând prin încă o "gaură de şoarece" se ajunge în Sala Mare a peşterii Rătei. Numele sălii a fost dat de primii exploratori ai peşterii, în 1971, aceştia ajungând aici dinspre Sala cu Prăbuşiri.

În Sala Mare, cursul subteran care o parcurge, la perioade de ape mari, formează o difluenţă, braţul cu deditul mai mare curgând spre nord, iar celălalt cu un dedit mai modest spre est. La etiaj, difluenţa nu mai funcţionează, toată apa curgând pe braţul principal, spre nord.

Răzuitoarea poate fi atinsă şi din Sala Joncţiunii dar parcurgănd un târâş într-adevăr sever.

Revenind la intersecţia Galeriei Marianne cu Galeria cu Argilă se urmează parcursul firesc, spre est, până ce, după scurt timp galeria pe care venim debuşează în Galeria cu Meandre, în locul numit Poliţa. Galeria cu Meandre, în care tocmai am intrat, este activă pe această porţiune, debitul cursului subteran nefiind însă prea mare. Trebuie menţionat că Galeria cu Meandre este galeria cu cea mai mare personalitate, şi evident cea mai spectaculoasă din întreaga peşteră. Aspectul deosebit este conferit de prezenţa meandrelor, care în baza galeriei sunt active, dar şi a meandrelor fosile, care sunt conservate pe verticală şi al căror traseu, de cele mai multe ori, a fost complect diferit de cel actual.

Cursul activ de pe Galeria cu Meandre se pierde într-un puţ care funcţionează ca ponor, numit Puţul cu Cascadă, dar este evident că pierderile au avut un caracter remontant din moment ce în aval pe galerie se află un astfel de sorb fosil, numit Puţul Sec, care prezintă şi treaptă antitetică. Între Puţul cu Cascadă şi Săliţa de Popas, în care se ajunge foarte curând, încheind astfel circuitul, Galeria cu Meandre este fosilă.

Pentru a viziona harta detaliata a pesterii click aici.

CONSIDERAŢII HIDROLOGICE

      Din punct de vedere hidrologic în Peştera Rătei se pot identifica, în esenţă, două cursuri de apă, care confluează în apropierea Sifonului 3, pe galeria principală.

      La suprafaţa terenului, în aria limitrofă peşterii se află câteva ponoare. Unul dintre acestea este situat în Cheile Răteiului, în capătul lor din amonte, în timp ce pierderi difuze în albie, apar pe tot parcursul cheilor, acestea din urmă fiind identificate prin măsurători de debit. Afluenţii de stânga ai Pârâului Rătei, formează, de asemenea ponoare, la intrarea în calcare.

      În timpul perioadelor mai secetoase, întregul curs de apă al Pârâului Rătei se pierde în ponorul din chei. Într-o astfel de perioadă, măsurături de debit realizate de D. Slăvoacă et al. la 15-07-1993, au indicat 64 l/s la ponor, în timp ce la resurgenţă, la ieşirea din peşteră erau 94 l/s. Astfel, aproape 70% din debitul pârâului care iese din peşteră provine din pierderile din ponorul din chei. Din moment ce cursul activ care iese din peşteră este captat pentru alimentări cu apă, marcările cu trasori de orice fel nu au fost, până în prezent posibile, ipotezele privind originea cursurilor subterane din peşteră fiind bazate pe măsurători de debite, pe conţinuturi chimice, temperaturi, poziţii relative, toate aceste criterii fiind mai mult sau mai puţin precise şi generatoare de controverse.

      Primul şi cel mai important ca debit dintre cele două cursuri de apă menţionate anterior intră în peşteră prin Sifonul 5, străbate Galeria cu Cascade, pierzându-se într-un sifon aflat în aval pe această galerie, pentru a reapărea în Sifonul 3. Acest curs contribuie cu mai mult de două treimi la activul peşterii şi îşi are probabil originea în ponorul situat în Cheile Răteiului.

      Al doilea curs de apă, mai modest ca debit comparativ cu primul, are însă un parcurs subteran mai lung, dispărând şi reapărând de mai multe ori. Acesta se poate identifica pentru prima oară, în punctul cel mai depărtat faţă de intrare, în Sala Titanilor, străbate sălile mari din capătul peşterii, pentru a se pierde la baza peretelui nordic din Sala Mare, reapărând în amontele Galeriei cu Pietrişuri, pe care o străbate pe întreaga ei lungime, pentru a-şi continua cursul pe porţiunea activă a Galeriei cu Meandre, pierzându-se în Puţul cu cascadă. Este de presupus, că după un scurt parcurs inaccesibil acest pârâu reapare în Sifonul 4.

      Pe Galeria de Acces, între Sifonul 4 şi Sifonul 3, un afluent cu un debit destul de mic (Q=3-4 l/s), apare din peretele stâng al galeriei, în punctul indicat pe hartă ca +3.5. Acest afluent are un caracter cu totul distinct, fiind cu cel puţin 1, 5oC mai cald decât restul apelor din peşteră, provenind probabil din pierderile difuze situate la suprafaţă, dar nu neapărat într-o zonă prea apropiată. Apa provenită din Sifonul 4, împreună cu apa acestui mic afluent contribuie cu încă o treime la debitul total al cursului subteran, în acest fel închizându-se un bilanţ hidrologic destul de aproximativ.

      Cursul subteran la ieşirea din peşteră are următoarele caracteristici fizico-chimice: debite cuprinse între 60 şi 140 l/s, temperaturi între 4 şi 7oC, mineralizaţia totală în jur de 600 mg/l, duritate 5, 6o germane, apele fiind bicarbonatate calcice şi sodice.

SPELEOGENEZA

      Peştera Rătei s-a format prin acţiunea de lărgire a apei asupra unui sistem de fisuri post Albian, fisuri care se dezvoltă în principal după trei direcţii: N-S, E-W and NW-SE. Acest sistem de fisuri a fost identificat atât în calcarele Jurasice cât şi în Conglomeratele de Bucegi, pledând pentru vârsta post Albiană.

      Trei etaje distincte se pot identifica în peşteră, în funcţie de altitudinea relativă, astfel: etajul superior, constituit din Galeria Nouă şi porţiunile superioare ale Sălilor cu Prăbuşiri şi Titanilor; etajul median alcătuit din sălile mari din porţiunea terminală şi din galeriile Dreaptă, cu Gururi, cu Argilă şi Marianne; etajul inferior format din galeriile active ale sistemului: Galeria cu Meandre, Galeria cu Cascade şi Galeria de Acces.

      Este de presupus că iniţial cursul de apă care apare acum în Sala Titanilor curgea pe undeva prin porţiunea superioară a Sălii cu Prăbuşiri şi prin Galeria Nouă. Apoi printr-o serie de captări succesive, mai întâi prin Marele Labirint şi ulterior prin Sala cu Prăbuşiri şi în cele din urmă prin secţiunea inferioară a Sălii Titanilor a fost direcţionat prin diferite galerii, (cu Nisipuri, cu Argilă, Marianne, în prezent având un parcurs inaccesibil în această secţiune, undeva la nord de vechile trasee), către Galeria cu Meandre, aceasta din urmă fiind activă un lung interval de timp, vechile meandre fosile şi nivele de eroziune putând fi observate la 10-20 m înălţime faţă de talvegul actual. Din Gealeria cu Meandre este de presupus că râul subteran curgea către exterior prin Galeria cu Gururi.

      Cursul care apare acum prin Sifonul 5, se pare că s-a interpus mai târziu în istoria peşterii, la un nivel superior celui actual, interceptând Galeria Nouă, amonte de Portiţă curgând prin tunelul de presiune reprezentat de partea inferioară a Galeriei Noi, ca printr-o galerie de fugă, străbătând apoi Galeria Dreaptă, pentru a se unii cu celalalt curs de pe Meandre în zona Confluenţei Seci.

      Evoluţia şi dinamica peşterii Rătei nu sunt încă încheiate, o evoluţie activă a acesteia fiind de prevăzut şi în viitor, ca o consecinţă a faptului că resurgenţa actuală a peşterii este situată cu 32 m deasupra nivelului de bază reprezentat de Pârâul Rătei.

VIZITAREA PEŞTERII

      Răteiul este o peşteră complexă, destul de dificilă, cu distanţe lungi ce trebuiesc parcurse şi obstacole ce trebuiesc depăşite. Fiecare obstacol în parte nu este neapărat foarte dificil, dar ele sunt numeroase, succedându-se neîntrerupt, având ca rezultat inducerea unei stări de oboseală destul de avansată. Principala problemă este însă orientarea, riscul de rătăcire fiind permanent. Chiar şi speologii mai experimentaţi au nevoie de un ghid şi altor categorii de turişti nu le recomandăm de fel să încerce vizitarea peşterii. Descrierea peşterii realizată în acest articol are caracter informativ şi cu totul general nefiind nici pe departe suficientă pentru a realiza orientarea.

      Peştera fiind mai degrabă orizontală, în mod normal nici un fel de echipament de urcare şi coborâre nu este necesar, dar dispozitivele de luminat, cizmele de cauciuc şi salopeta nu pot lipsi. O echipă relativ omogenă, însoţită de un ghid, poate reliză circuitul plus vizitarea sălilor mari din capătul peşterii în 4-5 ore, acest interval putându-se lungi dramatic în cazul în care situaţii neprevăzute apar.

      Încheind această expunere, deşi am evitat pe cât posibil să prezentăm nume de speologi care în decursul anilor au contribuit la explorarea peşterii, pentru a nu nedrăptăţii pe nimeni, nu putem totuşi să nu amintim de Cristian Panaiotu care a fost adevăratul suflet al clubului Focul Viu în perioada de recartare a peşterii şi ale cărui eforturi se concretizează în realizarea materialului grafic care însoţeşte acest articol.

BIBLIOGRAFIE

  • Patrulius D. (1969) - Geologia masivului Bucegi şi a culoarului Dâmbovicioara, Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti.
  • Povară I., Lascu C., Goran C., Herdlica W. & Jibotean M. (1973) - Observations preliminaires dans le grotte Rătei, Livre Cinquanttenaire Inst. Speol. "E. Racovitza", Ed. Academiei R. S. R., Bucureşti.
  • Slăvoacă D. & Slăvoacă Ruxandra (1994) - Studiul hidrogeologic al masivelor Bucegi şi Postăvaru şi al M-ţilor Perşani, în vederea evaluării potenţialului de ape subterane potabile, Arh. Prospecţiuni S. A., Bucureşti.

http://youtu.be/tLvQMir8J8s

http://alpinet.org/main/articole/show_ro_t_pestera-ratei_id_1225.html

Ratei Cave - English Version

Varianta Word a articolului


 

 

Harta pesterii:

Ratei-harta

Schita de localizare:

Ratei-schita-de-localizare